Link verschicken   Druckansicht öffnen
 

Elena A.

DENTA_Timisoara_Elena A_photo1995

de Diana Z.

 

Nume: Elena A.
Sex: feminin
Locul nașterii: Tătărăşti de sus, Jud Teleorman
Locul de reședință: Bucureşti
Naţionalitate: Română


Atunci

 

Când v-ați născut?

M-am născut într-o luminoasă zi de mai  (22 05 1948), sub cerul sudului României, în localitatea Tătărăşti de sus, Jud Teleorman.

 

Cum v-ați descrie copilăria?

Mi-am  petrecut copilaria în mijlocul naturii, bucurându-mă de toate anotimpurile, descoperind rând pe rând minunile creaţiei în curtea şi grădina casei părinteşti, alături de cei doi fraţi mai mari.


În anul naşterii, biserica din sat se afla în renovare, aşa că botezul creştin l-am  primit sub cerul senin, în cristelniţa adusă de la biserică, acasă,  în curte  Părinţii, bunicile (maternă și paternă)  şi fraţii m-au înconjurat cu dragoste. Pe bunici nu i-am cunoscut. Bunicul patern a murit tânăr în primul război mondial, tata se născuse în anul 1914 și a rămas orfan de tată. A învățat bine și a fost dus la o Scoală militară. Bunicul matern a murit în anul 1945. În al doilea război mondial  a fost rănit,  i s-a amputat mâna dreaptă  și a dobândit și diabet.


Mama era singură la părinți, iar tata având carieră militară trebuia să se căsătorească cu o fată cu dotă (zestre)  așa că starea economică a familiei a fost bună, până ce tatal- Vasile – a fost înlăturat din armată în anul 1947 – din motive de orientare politică - şi avea să ocupa diferite funcţii (ca angajat vremelnic la mai multe intreprinderi de stat) până la pensionare.


Tata și-a educat copiii în spiritul respectului faţă de valorile trecutului şi dreptăţii. Era un bun povestitor atât al basmelor populare cât şi al întâmplărilor adevărate, trăite, presărate cu propriile cugetări, care-şi încânta auditoriul  cu cântece, acompaniindu-se la chitară sau caval.


De sfintele sărbători de iarnă îmbrăca straiele lui Moş Crăciun spre deliciul nostru al copiilor, care eram convinși de existența lui, mai apoi pentru nepoţi, iar de Anul Nou, când era și ziua sa onomastică, (Sf Vasile) totdeauna primeam colindătorii cu Plugușorul și Vasilcuța. Mama și bunica pregăteau colaci pentru colindători și când ei ajungeau la noi mă alăturam și eu la ceata lor, așa că am trăit bucuria specifică acelor momente.


Mama –Ilinca a fost casnică, fapt îmbucurător pentru noi, copiii, care am avut-o pe mama mereu alături. Fire visătoare şi religioasă, iubitoare a curăţeniei interioare şi exterioare, şi-a dăruit toată energia şi a asigurat căldura căminului întreaga viaţă. Cartea sa de căpătâi: Biblia din care a adunat înţelepciunea vieţii - nu lipsea de pe noptieră.


Am locuit în aceeași curte cu bunica maternă (dânsa avea casa separat)  o femeie cu inițiativă privind gospodărirea pămanturilor. În curte erau păsări (găini, curci, gâște) animale (vacă, vițel, oi, miei, cai și boi de tracțiune. Era o încântare pentru mine să mă joc cu mieii ori să stau în mijlocul puilor când mâncau. Avea, pe lângă pămant arabil : teren plantat cu vie, altul pentru grădină în vecinătatea apei curgătoare (Teleorman) fâneață pe o pantă (coastă de deal) și pădure. Bunica avea stupi, se ocupa cu stupăritul așa că în copilărie  deși erau mari lipsuri după război, pentru că trebuiau să dea aproape toate cerealele care mergeau la ruși  ca despăgubiri de război, noi aveam totuși  lapte și miere la propriu.  Bunica avea să trăiască 94 de ani (1901- 1995) a trăit independentă și a avut bucuria să reprimească parțial proprierățile..

 

Vă rugăm să ne spuneți despre perioada de la adolescență la pensionare

Eu la vârsta de 14 ani am plecat din localitatea natală.  Intre anii 1962-1966 am urmat Şcoala medie nr 2 (azi Colegiul Zinca Golescu) din Piteşti.  Atât la liceu cât și la Facultate am avut bursă, dar am avut tot timpul și sprijinul părinților.

 

Intre anii 1966-1972, am urmat Facultatea de Medicina în Timisoara.
M-am căsătorit cu un coleg de facultate  și am primit posturi împreuna ca medici de familie  în județul Dolj.  Au urmat anii de specializare la Spitalul Clinic Fundeni, apoi munca în spital. Prin natura profesiei nu am locuit cu părinții ori socri,  la care mergeam în vizită prin alternanță. Vara trimiteam copiii în vacanță la țară să stea împreună cu bunicii și străbunica lor, bucuria fiind de ambele părți.

 

Totdeauna le duceam daruri – în special alimente  în vremea raționalizării - părinților și bunicilor, care ne așteptau cu drag și aveam grijă și de starea lor de sănătate. Tata a încetat din viaţă la vârsta de 82 de ani şi înmormântat în localitate cu fanfara militară, plecând din această lume în stilul în care i-a plăcut să trăiască: demn.  Mama a trăit  nouăzeci de ani. Au fost îngrijiți de unul dintre frați care a moștenit gospodăria.

 

În timpul cutremurului din 4 martie 1977, mă aflam împreună cu soțul și cei doi copii mici pe atunci, în localitatea rurală Dranic, județul Dolj unde am fost repartizați după absolvirea facultății. Locuiam la Dispensar, o locuință de serviciu care avea la parter cabinetele medicale iar la la etaj locuința medicului. Momentul a fost de mare intensitate emoțională. La primele zguduituri am reușit să ieșim în curte. Durata totală a fost de 90 secunde, dar timpul psihologic și-a spus cuvântul, părea că nu se mai termină. Am văzut pământul vălurind, păsările vecinilor  cotcodăceau, vitele zbierau. Au fost acolo pagube  materiale, multe case au avut fisuri mari.câteva anexe gospodăresti chiar au căzut, dar fără victime omenești. Au fost cazuri de atacuri de panică.

DENTA_Timisoara_Elena A_photo 2021

Acum

 

Vă rugăm să comparați opinia dumneavoastră despre bătrânețe atunci când erați tânără, așteptările dumneavoastră  în legătură cu viața la pensionare, și cum este acum

Când eram mică – probabil și din contactul cu bunicile care au fost active până aproape de moarte  (lucrau în gospodărie, croșetau, coseau) – nu priveam batrânețea ca pe o stare de neputință ci mai degrabă un mers firesc ”după voia lui Dumnezeu” cum spuneau dânsele..

 

Vă rugăm să descrieți viaţa pe care o trăiți acum  

Acum locuiesc singură. Am divorțat din motive greu de înțeles și explicat. Am doi fii, medici care mi-au fost și sunt aproape sufletește.  Fiind născută la țară unde am copilărit, am rămas cu nostalgia unei case, așa că am construit o casă  cu etaj, împreună cu fiul cel mic care acum este plecat  de trei ani cu familia în Occident. În casă,  fiecare are spațiul său.  Primii 7-8 ani, când fetița lor era micuță, inainte de plecare (eu lucram) aveam program de joacă seara, ziua era dusă la grădiniță. Am simțit frustrare când au plecat, dar mai am o nepoțică de la celălalt fiu pe care o văd săptămânal și ne petrecem câteva ore împreună. Date fiind schimbările favorizate de progresul tehnologic, bunicii nu mai au rolul de odinioară. Copiii sunt atrași de jocuri electronice și nu de povestiri ca altădată.  Vizitam în schimb  Grădina zoologică și Ferma să vadă, să atingă și să alimenteze animalele. Cu acest prilej vorbeam despre fiecare animal sau pasăre văzute acolo, le povesteam din copilăroa mea.  Nepoatele sunt interesate de tradiții, de obiceiuri și totdeauana așteaptă cu bucurie sărbătorile. Se păstrează mesele comune de sărbători, în special Crăciunul și Paștele.

 

Deocamdată, deși am 73 de ani, nu mă simt bătrână și nici marginalizată. Mă implic în programe culturale, așa că deși m-am pensionat am multe de făcut, inclusiv activez într-o trupă de teatru de amatori.  Pensionarea înseamnă să-mi satisfac vechi dorințe: de a călători și de a finaliza proiecte culturale. Cu pensia, dacă nu aș avea și alte surse  nu ar fi  asigurat un trai decent. Sunt sănătoasă și nu fac mari cheltuieli pe medicamente, decât  pe cele tonifiante. Pun preț pe mișcare și odihna, somn sănătos.

 

Socializez cu prietenii prin scrisori electronice, telefonul inteligent. Privesc filme documentare, istorice, locuri, peisaje, fascinanta viață a  creaturilor in natură, în diverse medii (oceane, savane, păduri). Citesc anumite cărți care mă ajută să evoluez spiritual. Ziare nu citesc, informațiile zilei le aflu prin internet sau buletinele de știri la TV.

 

Omul este o ființă socială. Fără contacte umane viața ar fi un calvar, așa că motivația de a păstra legătura cu familia și prietenii este fundamentală pentru bucuria sufletului, pentru sănătatea mentală în primul rând, altfel faci depresie, te simți inutil, abandonat.

 

Având în vedere că am lucrat până la 70 de ani, este revoltător să aud în mass media: ”o bătrână de 55 de ani...” sau acum în pandemie: ”Toți cei trecuți de 65 de ani......”Prin urmare mesajul pentru generațiile tinere ar fi să nu se creadă ”lupi tineri” și să aibă respect față de persoanele în vârstă. Inainte de toate să învețe corect și clasificarea OMS  în categorii - după vârstă, pe care să le acceptăm și noi, deoarece fiecare vârstă are farmecul ei.

 

Întrebări specifice României:

 

Care dintre obiceiurile tradiționale românești le mai păstrați în familia dumneavoastră?
În familie, dintre obiceiurile tradiționale românești  păstrăm  mesele cu preparate  specifice (tradiționale) la marile Sărbători creștine: Crăciunul (asociat cu Colindele când vin chiar la oraș copiii cu colindul), Anul Nou ( când primim copiii cu Plugușorul),  Bunavestire (când se consumă pește) Sărbătoarea Învierii, Paștele ortodox,  Rusaliile (asociate cu obiceiuri arhaice, dansul Călușul) Sf. Ilie (20 iulie) și toate zilele onomastice – ale Sfinților cărora le purtăm numele , după calendarul ortodox, în cazul nostru: Sf. Ioan (7 ianuarie) Sf. Constantin și Elena (21 mai) Sf. Maria ( 15 august și 8 septembrie) Sf. Mihail și Gavril (8 noiembrie).

 

Ați trecut printr-o experiență dureroasă cauzată de regimul communist (persecuție, deportare, naționalizare etc)? Cum ați reușit să depășiți acel moment dificil?
Am asistat într-o revoltă tăcută ori rostită cu grijă, cenzurat, împreună cu familia şi întreaga comunitate la toate nedreptăţile, fenomenele sociale şi frământările. Revoltele din anul 1958 împotriva colectivizării au cuprins și zona noastră. Era multă suferință pentru oamenii maturi, erau arestări, spaimă (eu aveam atunci 10 ani).  Se impunea o Lege a tăcerii. Tot timpul părinții îmi atrăgeau atenția să nu spun la școală ce aud vorbindu-se în casă. Spre deosebire de cei doi frați mai mari care nu au fost primiți la școli, eu am avut noroc și m-am putut înscrie în anul 1962 la liceu, deoarece se incheiase colectivizarea și faptul că familia detinea pământ nu mai era un impediment. Au mai fost apoi alți ani grei pentru ei, a  urmat raționalizarea alimentației sub regimul Ceaușescu și bunicile sufereau că nu mai pot să pomenească morții cu praznice așa cum obișnuiau când aveau pământul în proprietate.

Nu am fost membră  PCR.

 

Care sunt valorile după care v-ați ghidat pe parcursul vieții și pe care dintre ele le transmiteți urmașilor?

Valorile după care m-am ghidat sunt cele moștenite de la părinți și bunici: moralitatea, simțul dreptății și munca plină de responsabilitate.